vineri, 16 iulie 2010

Aventurile lui HABARNAM si ale prietenilor sai - CAP.5



Capitolul V

CUM S-A PLIMBAT HABARNAM IN AUTOMOBILUL CU APA GAZOASA

Mecanicul Şurubel şi ajuto­rul lui, Piuliţă, erau nişte meşteri foarte buni. Semănau unul cu celălalt, doar că Şurubel era niţeluş mai înalt, iar Piuliţă niţeluş mai scund de statură. Amândoi purtau vestoane din piele.

În buzunarele vestoanelor aveau întot- deauna chei pentru piuliţe, cleşti, pile şi alte instrumente de fier. Dacă vestoanele n-ar fi fost din piele, demult li s-ar fi desprins buzunarele. Aveau şi şepci tot din piele şi ochelari de protecţie.

Ochelarii aceştia şi-i puneau când lucrau, ca să nu le intre ceva în ochi.

Şurubel şi Piuliţă rămâneau zile întregi în atelierul lor şi reparau primusuri, cratiţe, ceainice, tigăi, iar când nu aveau ce repara, făceau triciclete şi biciclete pentru pitici.

Odată, Şurubel şi Piuliţă, fără să spună vreo vorbă, s-au închis în atelierul lor şi au început să meşterească ceva.

O lună încheiată au pilit, au dat la rindea, au nituit, au sudat şi n-au arătat nimic nimănui, iar când s-a încheiat luna se constată că alcătuiseră un automobil.

Era un automobil acţionat cu apă gazoasă şi sirop. În mijlocul maşinii se afla o bancă pentru şofer, iar în faţa acesteia era aşezat rezervorul cu apă gazoasă. Gazul din rezervor trecea, printr-o ţeavă, într-un cilindru de aramă şi acţiona un piston de fier. Sub presiunea gazului pistonul se mişca înainte şi înapoi şi învârtea roţile. Sus, deasupra banchetei, era fixat un borcan cu sirop. Siropul se scurgea prin altă ţeavă în rezervor şi servea la unsul întregului mecanism.

Acest tip de automobil cu apă gazoasă era foarte răspândit printre pitici. Dar automobilului construit de Şurubel şi Piuliţă îi fusese adusă o foarte importantă perfecţionare: la un perete lateral al rezervorului era legată o mică ţeavă elastică din cauciuc, cu robinet, pentru a se putea bea apă în timpul mersului, fără a opri maşina.

Grăbilă învăţă să conducă acest automobil şi pentru oricine dorea să facă o plimbare, el pornea imediat la drum fără să refuze vreodată pe cineva.

Cel mai mult îi plăcea să se plimbe cu automobilul lui Limonadă, pentru că pe drum putea să bea apă gazoasă cu sirop cât îi poftea inima. Şi lui Habarnam îi plăcea plimbarea cu automobilul, aşa că Grăbilă îl avea adesea ca muşteriu. Însă Habarnam dorea să înveţe să conducă singur maşina, aşa că începu să-l roage pe Grăbilă:

— Lasă-mă pe mine să conduc automobilul. Vreau să-nvăţ a-1 conduce singur.

— N-ai să poţi, spuse Grăbilă. Doar e vorba de o maşină. Trebuie să te pricepi.

— Ce-i aici de priceput? i-a răspuns Habarnam. Am văzut la tine cum se conduce. Tragi de manete şi învârţi volanul. E foarte simplu.

— Pare numai că c simplu, dar de fapt e o treabă grea. O să te accidentezi şi tu şi-o distrugi şi automobilul.

— Lasă, Grăbilă, nu-i nimic! s-a supărat Habarnam. Când o să-mi ceri şi tu ceva, nici eu n-am să-ţi dau.

Într-o zi, când Grăbilă nu era acasă, Habarnam se furişă în automobilul aflat în curte şi începu să tragă de manete şi să apese pedalele. La început nu se întâmplă nimic, dar deodată maşina începu să huruie şi o luă razna. Piticii văzură totul de la fereastră şi ieşiră în goană din casă.

— Ce faci? strigară ei. Ai să te accidentezi!

— N-am să mă accidentez, răspunse Habarnam şi în aceeaşi clipă se izbi de coteţul câinelui care se afla în mijlocul curţii.

Buf-poc! Coteţul se făcu surcele. Bine cel puţin că Strop avusese timp să sară de acolo, că altfel Habarnam l-ar fi strivit.

— Uite, vezi ce-ai făcut? strigă Ştietot. Opreşte-te imediat! Habarnam se sperie, vru să oprească maşina şi trase de o manetă.

Dar maşina, în loc să se oprească, porni şi mai repede. În drumul ei dădu peste un chioşc. Buf-poc! Chioşcul se desfăcu în bucăţi. Habarnam fu îngropat sub un morman de aşchii. O scândură i se agăţă de spate, alta îl izbi în ceafa.

Se lăsă pe volan şi încercă să vireze. Automobilul se învârtea prin curte, iar Habarnam striga cât îl ţinea gura:

— Fraţilor, deschideţi mai repede poarta, altfel o să strivesc lotul pe aici!

Prichindeii au deschis poarta, Habarnam a ieşit din curte şi a pornit în goană pe stradă. Atraşi de zgomot, piticii năvăliră de prin toatc curţile.

— Păzea! striga Habarnam şi gonea înainte.

Ştietot, Probabil, Şurubel, doctorul Pilulă şi alţi pitici alergau după el. Dar ţi-ai găsii! Nu l-au putut ajunge din urmă.

Habarnam tot trecea de pe o stradă pe alta şi nu ştia cum să oprească maşina.

În sfârşit, automobilul se apropie de râu, se dădu peste cap şi porni de-a dura pe povârniş. Habarnam fu aruncat afară şi rămase întins pe mal, iar automobilul cu apă gazoasă căzu în apă şi se scufundă.

Ştietot, Probabil, Şurubel şi doctorul Pilulă îl înşfacară pe Habarnam şi-l duseră acasă. Cu toţii credeau că e mort.

Acasă l-au aşezat pe pat şi abia atunci a deschis Habarnam ochii. El privi înjur şi întrebă:

— Fraţilor, mai sunt viu?

— Viu, viu, răspunse doctorul Pilulă. Numai, te rog, stai liniştit, trebuie să te examinez.

El îl dezbrăcă pe Habarnam şi începu să-l examineze. După aceea spuse:

— Uimitor! Toate oasele sunt întregi, are doar nişte contuzii şi câteva aşchii.

— Păi, mi s-a agăţat o scândură de spate, spuse Habarnam.

— O să trebuiască să scoatem aşchiile, clătină din cap Pilulă.

— Şi-o să mă doară? se sperie Habarnam.

— Nu, nici un pic. Uite, ţi-o scot chiar acum pe cea mai mare.

— A-a-au! ţipă Habarnam.

— Ce a-a-au? Ce? Te doare? se miră Pilulă.

— Sigur că mă doare!

— Ei, rabdă, rabdă. Ţi se pare doar că te doare.

— Nu, nu mi se pare! Au-au-au!

— Dar de ce ţipi de parcă te-aş tăia? Că doar nu te tai.

— Mă doare! Mi-ai spus că n-o să mă doară, şi acuma mă doare!

— Ei, mai încet, mai încet... Mai am de scos o singură aşchie.

— Au, lasă, lasă! Mai bine rămân cu aşchia.

— Nu se poate, o să facă puroi.

— Au-au-au!

— Ei, gata. Acum trebuie doar să ungem cu iod.

— Şi asta o să mă doară?

— Nu, când dau cu iod nu te doare. Stai cuminte.

— A-a-au!

— Nu mai zbiera! îţi place să te plimbi cu maşina, dar să rabzi puţin la durere nu-ţi place!

— Vai! Ce tare mă ustură!

— O să te usture puţin şi-o să te lase. Acum o să-ţi pun termometrul.

— Uf, nu-mi trebuie termometru. Nu-mi trebuie!

— De ce?

— O să mă doară!

— Păi, termometrul nu doare.

— Mi-ai spus mereu că nu mă doare şi pe urmă m-a durut.

— Tare sucit mai eşti! Oare nu ţi-am pus niciodată termometrul?

— Niciodată.

— Ei, uite, o să vezi acuma că asta nu doare, spuse Pilulă şi se duse după termometru.

Habarnam ţâşni din pat, sări pe fereastră şi fugi la prietenul său Peticel. Doctorul Pilulă se întoarse cu termometrul, dar ia-l pe Habarnam de unde nu-i!

— Ei, poftim de tratează un astfel de bolnav, mormăi Pilulă. Tu te străduieşti să-l vindeci, iar el sare pe fereastră şi-o ia la sănătoasa. E inadmisibil!



PRINŢUL MIORLAU de Nina Cassian


Într-o împărăţie cam ploioasă,

trăiau un împărat şi-o-mpărăteasă

ce-aveau, cum se cuvine, şi un prinţ,

singur la părinţi.

Prinţul era de şase anişori

Si miorlăia din noapte până-n zori.

În loc de “miorlau!” pentru „nu vreau!”

(-N-am înţeles ! ve-ţi spune voi.

Ce-i acesta, prinţ? Sau pisoi?

Te rugăm să nu-ţi urmezi povestea

Până nu ne lămureşti acestea.

-Răbdare , dragii mei copii,

şi singuri vă veţi lămuri.)

Deci ,cum spuneam, cu prinţul miorlăit

De loc nu era lesne de trăit.

Când i se aduceau bomboane-

el miorlăia că vrea baloane;

şi-n loc de baloane

voia tromboane

şi –n loc de tromboane,

voia bomboane,

dar nişte bomboane,

cu gust de baloane,

şi-n care să sufle

ca-n tromboane!

Astfel de dulciuri –vai!- nu se găseau….

Şi prinţul miorlăia: Miorlau! Miorlau!

Miorlau! – că plouă-afară;

Miorlau! – că-afară-i soare;

Miorlau! – că-i zi de lucru ;

Miorlau! – că-i sărbătoare

Părinţii nu ştiau ce să-i mai facă

- numai să tacă …

Îi aduceau în fiecare zi

o mie-o sută una jucării:

Căişori de lemn,

puşti de tras la semn,

gume şi creioane,

raţe dolofane

de celuloid,

01

şi căţei, şi mâţe,

şi păpuşi semeţe,

cu ochi ce se-nchid

şi iar se deschid…

Ah, dar prinţul nostru nu tăcea defel.

El voia ceva ştiut numai de el:

ceva rotund, dar şi pătrat,

mai mult subţire, dar şi lat

bun şi la spart, şi la mâncat,

de o culoare

(nu ştiu care),

dar nu aceea pe care-o are…

Miorlau! – de ce e luna mare ?

Miorlau! – friptura nu e bună !

Miorlau! – vreau mănânc compot !

Nu vreau compot, nu mai pot !

Miorlau! – nu mă plac de loc!

De ce am nas şi nu am cioc ?

(Ei, şi pe urmă, ţine-te):

De ce-s cocoşi, cocoşii ?

De ce sânt roşiile roşii

şi vinetele vinete ?

…Albi şi Împăratul, albi şi-mpărăteasa.

De-atâta miorlăială, se-mbolnăvise casa.

Canarii asurziseră, căţeii leşinară,

iar caii se mutară cu totu-n altă ţară.

Bostanii şi verzele

părăsiră grădinile.

Fugiră găinile.

Zburară şi berzele.

Şi se făcu – pe câte ştiu –

în jurul prinţului – pustiu.

…Doar mâţele sosiră toate

cu cozile încârligate,

torcând de zor,

la prinţişor.

Sfârr… sfârr…

Ce pisici

cu ochi mici !

ce motani

năzdrăvani !

Şi-ncepură să-l aţâţe,

miorlăind, motani şi mâţe:

“Miau-morlau !

Hai cu noi !

Nu eşti prinţ.

Eşti pisoi.

Nu mai sta ! Vino-ncoa !

De-acum, şoareci vei mânca.

Colţii tăi vor şti roadă

02

şi-o să-ţi crească-o coadă – coadă,

gheare – gheare

la picioare

blană moale

pe spinare

sfîrr…sfîrr

ochi ceacâri*

şi mustăţi –

şi-o să te fereşti de băţ

şi de cei cu colţii răi,

de dulăi şi de potăi…”

Atunci prinţişorul, de frică

să nu se prefacă-n pisică,

uită de miorlăitul lui, fireşte,

şi prinse să vorbească omeneşte.

Pisicile-au plecat tiptil, tiptil:

„Acesta nu-i pisoi, ci e copil!”

Şi foarte bosumflate fur[ ele

că au putut astfel să se înşele…

Dragi copii, poveste-ai gata.

Să vă duceţi imediat

Şi la mama, şi la tata,

Să le spuneţi răspicat:

”Iubiţii mei părinţi, nu vreau

să fiu şi eu un prinţ Miorlau!”

*Ceacâr, ceacâră – (despre ochii unei fiinţe) care prezintă anomalia de a nu fi de aceeaşi culoare; saşiu, zbanghiu.

03

joi, 15 iulie 2010

Aventurile lui HABARNAM si ale prietenilor sai - CAP.4


Capitolul IV

CUM A INCEPUT HABARNAM SA SCRIE POEZII

Neizbutind să ajungă pictor, Habarnam hotărî să devină poet şi să scrie versuri. Cunoştea un poet care locuia pe strada Păpădiilor. Numele lui era Tăbâltoc, dar, după cum se ştie, tuturor poeţilor le plac numele frumoase. De aceea când Tăbâltoc a început să scrie poezii, şi-a ales un alt nume, şi-a zis Floricică.

Într-o zi Habarnam a venit la Floricică şi i-a spus:

— Ascultă, Floricică, învaţă-mă şi pe mine să fac versuri. Vreau să fiu şi eu poet.

— Dar ai talent pentru asta? întrebă Floricică.

— Desigur, am. Sunt foarte înzestrat, i-a răspuns Habarnam.

— Trebuie să verificăm, spuse Floricică. Ştii ce-nseamnă rimă?

— Rimă? Nu ştiu.

— Rimă este atunci când două cuvinte au terminaţii asemănătoare, îl lămuri Floricică. De exemplu: raţă - dimineaţă, prăjitură uscată - îngheţată. Ai înţeles?


— Am înţeles.

— Ei, atunci spune-mi o rimă pentru „toiag”.

— Covrig, răspunse Habarnam.

— Păi, ce fel de rimă-i asta: toiag - covrig? Cuvintele astea nu rimează defel!

— De ce nu rimează? Doar amândouă se termină la fel.

— Nu-i de-ajuns, spuse Floricică. Trebuie ca aceste cuvinte să se asemene în aşa fel încât să iasă ceva armonios. Uite, ascultă: toiag - moşneag, visare - lumânare, hârtie - pălărie.

— Am înţeles, am înţeles, strigă Habarnam. Toiag - moşneag, visare - lumânare, hârtie - pălărie! E grozav! Ha ha ha!

— Ei, acum găseşte o rimă pentru „câlţi”, spuse Floricică.

— Mâlţi, răspunse Habarnam.

— Ce-s aceia „mâlţi?” se miră Floricică. Există un asemenea cuvânt?

— Dar ce, nu există?

— Bineînţeles că nu există.

— Ei, atunci, „bâlţi”.

— Ce mai sunt şi „bâlţii” ăştia? se miră din nou Floricică.

— Ei, asta-i când cobâlţâi ceva, atunci se fac „bâlţi”, lămuri Habarnam.

— Numai minciuni spui, zise Floricică, nu există un asemenea cuvânt. Trebuie alese doar cuvinte care există, nu nişte născociri.

— Şi dacă cu nu pot alege alt cuvânt ?

— Înseamnă că n-ai talent pentru poezie.

— Ei, atunci găseşte tu o rimă pentru câlţi, răspunse Habarnam.

— Îndată, se învoi Floricică.


El se opri în mijlocul camerei, îşi încrucişa braţele pe piept, înclină capul spre un umăr şi începu să se gândească. Apoi îşi răsturnă capul pe spate şi iar se gândi, fîxându-şi privirile în tavan, după aceea îşi prinse bărbia în mâini şi continuă să se gândească uitându-se în podea. În sfârşit începu să se plimbe prin cameră mormăind încetişor, pentru sine:

— Câlţi, vâlţi, dâlţi, nâlţi, sâlţi, mâlţi... Mormăi astfel multă vreme, apoi spuse: La naiba! Ce cuvânt mai e şi ăsta? Nu rimează cu nimic!

— Ai văzut? se bucură Habarnam. Chiar tu foloseşti cuvinte care nu rimează cu nimic şi mai spui că eu sunt lipsit de talent.

— Ei, bine, eşti talentat, foarte talentat, dar lasă-mă în pace! spuse Floricică. A început să mă doară capul. Scrie în aşa fel încât să aibă înţeles şi rimă, şi gata poezia.

— Oare c chiar aşa de simplu? se miră Habarnam.

— Bineînţeles că c simplu. Principalul c să ai talent.

Habarnam s-a dus acasă şi îndată s-a apucat să scrie poezii. A hălăduit toată ziua prin cameră, a privit când în podea, când în tavan, s-a prins şi cu mâinile de bărbie şi tot. mormăia câte ceva pentru sine. În cele din urmă poeziile au fost gata şi el vorbi:

— Ascultaţi, fraţilor, ce poezii am făcut eu.

— Să auzim, să auzim, despre ce sunt poeziile? se interesară cu toţii.

— Poeziile sunt despre voi, mărturisi Habarnam. Iată, întâi una despre Ştietot:

Ştietot se plimba-n ploaie
Şi-a sărit peste o oaie.

— Cum? strigă Ştietot. Când am sărit eu peste o oaie?

— Ei, asta-i aşa, doar în poezie, pentru rimă, ne lămuri Habarnam.


— Vasăzică, din pricina rimei o să născoceşti fel de fel de minciuni despre mine? îşi ieşi din fire Ştietot.

— Desigur, răspunse Habarnam. Ce nevoie am să născocesc lucruri adevărate? Adevărul nu trebuie să fie născocit, el există oricum.

— Dacă mai încerci, o să-ţi arăt cu de ce trebuie să născoceşti lucruri adevărate! îl ameninţă Ştietot. Să vedem ce-ai mai născocit despre alţii?

— Iată, ascultaţi acum despre Grăbilă, spuse Habarnam:

Grăbilă, flămând cât zece
'Nghiţi un fier de călcat rece.

— Fraţilor! ţipă Grăbilă. Ce-a născocit ăsta despre mine? N-am înghiţit nici un fier de călcat rece.

— Nu mai ţipa, i-a răspuns Habarnam. Am spus şi cu aşa, doar pentru rimă că fierul de călcat era rece.

— Dar eu n-am înghiţit nici un fier de călcat, nici rece, nici fierbinte! strigă Grăbilă.

— Păi, nici cu nu spun că ai înghiţit unul fierbinte, aşa că linişteşte-te, răspunse Habarnam. Iată, ascultaţi poezia despre Probabil:

Probabil sub pernă are
O brânzoaică dulce, mare.

Probabil se apropie de patul său, se uită sub pernă şi spuse:

— Minciuni! Nu-i nici o brânzoaică aici.

— Nu te pricepi deloc la poezie, răspunse Habarnam. Asta e un fel de a spune, doar aşa, pentru rimă, că se află, dar de fapt brânzoaică nu se află acolo. Uite, am mai făcut o poezie şi pentru Pilulă!

— Fraţilor! strigă doctorul Pilulă. Trebuie să oprim bătaia asta de joc! Oare o să ascultăm, liniştiţi, toatc minciunile lui despre fiecare?

— Ajunge! strigară cu toţii. Nu mai vrem să ascultăm! Astea nu-s poezii ci nişte scorneli neruşinate.

Dar Ştietot, Grăbilă şi Probabil strigau:

— Lăsaţi-l să citească! O dată ce-a citit despre noi, să citească şi despre alţii.

— Nu-i nevoie! Noi nu vrem! strigau ceilalţi.

— Ei, dacă voi nu vreţi, atunci o să mă duc să le citesc vecinilor, spuse Habarnam.

— Cum? răcniră cu toţii. Să te duci să ne faci de râs şi faţă de vecini? încearcă numai! Că după aceea nu mai ai ce căuta acasă.

— Ei bine, fraţilor, n-o să mă duc, se învoi Habarnam. Dar să nu mai fiţi supăraţi pe mine.

De atunci Habarnam hotărî să nu mai scrie poezii.