Pana acum o ora, racushorul Luca, era preferatul meu... acum am descoperit racushorul Freddy, de care m-am indragostit! :)) Dragoste la prima vedere, insa ma astept la o dragoste... la prima atingere :) adica momentul cand Luca va face primii pasi impreuna cu Freddy!
Ei bine, sa ma explic... Baietelul meu Luca are fix 2 saptamani, iar eu am inceput sa bat netul in lung si-n lat dupa chestii trebuincioase si uite cum am descoperit www.napati.ro. nu stiam de ei, insa acum il pot recomanda tuturor, dupa mai bine de o ora petrecuta printre produsele lor :)! genial, mi-am zis... uite cate produse, oaaau, totul bio si babyfriendly... nesperat de util! si la ce ma puteam uita direct, ei, bine, da, daaaaaaaaaaaaaaaa, la incaltaminte!... nu ma desmint, dar fiind insarcinata am suferit mult ca nu ma puteam apropia de magazinele cu pantofi (chiar si asa cu picioarele umflate mi-am luat vreo 2-3 perechi, recunosc!!!) am fost extrem de uimita de personalitatea incaltarilor pentru bebe... extrem de uimita pentru ca mie-mi place sa cercetez magazinele in cautarea... "pantofilor cu personalitate" pe care rar ii descoperi, acei pantofi care sa-ti transmita o stare, un zambet, inainte de a-i incalta! Apoi, m-am apucat sa citesc despre acest brand si mi-au dat lacrimile. Serios... citeste si tu mai jos cate lucruri utile, nestiute am aflat eu! Pantofiorii Pololo pot sa si rada, in special micutul Freddy (n.r. e racusorul de care va spuneam :)). Ca toate modelele Pololo, dragutul Freddy ofera libertate de miscare si permite o dezvoltare sanatoasa a picioruselor. Pielea nappa tabacita ecologic este deosebit de catifelata si prietenoasa cu pielea copilului tau.
De ce pantofi cu piele moale? De curand un studiu a dovedit ca pantofii rigizi NU sunt benefici copiilor! Piciorul este o structura complexa de 26 de oase si 35 de articulatii, tinute impreuna prin multe tendoane si ligamente, actionate de 19 muschi. Piciorusul unui bebelus este captusit cu grasime si este foarte flexibil. Cand cei mai multi incep sa mearga, ei au un tonus muscular scazut si ligamente slabe in picior, dar acest lucru se imbunatateste pe masura ce piciorul se intareste. Cel mai bine pentru primii pasi ai copilului este fie sa mearga descult, fie cu pantofi de piele moale! Cum uneori este prea rece, prea murdar sau prea periculos pentru cei mici sa mearga desculti, pantofii moi fabricati manual din piele ecologica ii invelesc protector si le tin de cald. Uite cum am inceput practic sa descoper lucruri absolut senzationale... care altadata nu-mi pareau importante... Fiecare a patra pereche de incaltaminte pentru copii este incarcata cu crom. La testele efectuate de Stiftung Warentest in 2007 asupra a 79 de produse de piele, Pololo si un alt brand au fost singurii care au raspuns pozitiv testelor!
Fabricati exclusiv in Germania si lucrati integral manual, cu o consideratie speciala pentru mediu si sanatate, pantofii Pololo au standarde ecologice mai presus de ceea ce este necesar conform legii. Modelele Pololo se vand in mai bine de 15000 de perechi lunar, in peste 650 de magazine din Europa si Asia.
Pololo folosesc piele 100% ECOPELL fabricata in Germania si tabacita vegetal. Pantofii marca Pololo sunt alternativa perfecta la mersul descult, sunt ca o a doua piele, comfortabila si protectoare, testata alergic.
Cine sunt de fapt Pololo? Pololo in Chile inseamna "prietenul meu stabil". Au inceput la scara mica: in 2002, Verena Carney si Franziska Kuntze cautau pantofiori buni pentru ca bebelusii lor sa invete sa mearga. Dar o combinatie de dragut, functional si ecologic nu a fost gasita nicaieri. Aceasta cautare lipsita de succes s-a transformat intr-o idee de business pentru cele doua mamici. La inceput numai cu pantofiori de mers, colectia Pololo a crescut considerabil in timp, fiind vanduta cu cel mai mare succes oriunde. Un fascinant reportaj Deutsche Welle despre Pololo: http://www.youtube.com/user/Fkuntze#p/a/u/0/TSVDEVD3L6w.
Fiecare model este o piesa distincta de maiestrie: cu design de Verena Carney, din piele tabacita vegetal in Germania si in cele din urma cusute de mana in fabrica Pololo din Germania de catre profesionisti cu experienta. Dintr-un sentiment de responsabilitate pentru mediu si generatiile viitoare, Pololo lucreaza maximum ecologic posibil: acest principiu este implementat pe parcursul intregului lant de fabricatie, de la transportul pieilor la tabacarie si pana la procesul final de vanzare. Pentru mai multe informatii despre Pololo: http://www.pololo.com/index_en.html
eu deja sunt un mare fan!!!
hihi, nu stiu daca ati citit postul meu pana la sfarsit, dar eu intre timp, uitandu-ma pe site am descoperit si concursul lor. Poti castiga un premiu de 200 ron care consta in produse napati... asa ca, vin cu o rugaminte: eu nu am blog, sau in fine, nu am un blog citit de multi, insa sper ca toti prietenii mei ... sa afle de produsele napati! dar, vin deja cu o rugaminte catre organizatorii concursului... se poate ca noi, in cazul in care vom castiga, sa avem un premiu de 201 ron?!?! adica, fix perechea de racushori Freddy si... Luca?! :))
Acuarelă era un pictor foarte bun. Umbla întotdeauna într-o bluză lungă, căreia îi zicea „halat”. Era de-ajuns să-l priveşti cum stă, gătit în halatul său şi cu părul lung dat pe spate, în faţa şevaletului cu paleta în mână. Oricine îşi dădea seama că are în faţa sa un pictor adevărat.
Dacă a văzut că nimeni nu-i apreciază muzica, Habarnam se hotărî să se facă pictor. S-a dus la Acuarelă şi i-a spus:
— Ascultă, Acuarelă, m-am hotărât să mă fac şi eu pictor. Dă-mi nişte vopsele şi o pensulă. Acuarelă nu era defel zgârcit, aşa că îi dărui lui Habarnam vopselele lui vechi şi o pensulă. Chiar atunci veni la Habarnam prietenul sau Peticel. Habarnam i-a spus:
— Aşază-te, Peticel, imediat am să-ţi fac portretul. Bucuros, Peticel se aşeză repede pe un scaun şi Habarnam începu să-i facă portretul. Cum voia să-l înfăţişeze cât mai frumos, îi picta un nas roşu, urechi verzi, buze vinete şi ochi portocalii. Peticel era nerăbdător să-şi vadă mai repede portretul. De nerăbdare nu putea sta locului pe scaun şi se tot mişca.
— Stai într-un loc, nu te mai mişca, îi spunea Habarnam, altfel n-o să-ţi semene.
— Dar acuma îmi seamănă? întrebă Peticel.
— Aidoma, răspunse Habarnam şi-i aplică o pereche de mustăţi cu vopsea violetă.
— Hai, arată-mi, sa văd ce-a ieşit! se rugă Peticel când Habarnam îi termină portretul. Acesta i-l arătă.
— Cum, aşa arăt eu? strigă speriat Peticel.
— Bineînţeles că aşa. Păi cum altfel?
— Dar mustăţi, de ce mi-ai desenat? Că doar eu n-am mustăţi.
— Ei, odată şi-odată or să-ţi crească.
— Şi nasul de ce e roşu?
— Asta ca să fie mai frumos portretul.
— Iar părul de ce e albastru? Ce, parcă părul meu e albastru?
— E albastru, răspunse Habarnam. Dar dacă nu-ţi place aşa, îl pot face verde.
— Nu, ăsta nu-i un portret bun, spuse Peticel. Dă-mi-l să-l rup.
— Vrei să distrugi o operă de artă? se împotrivi Habarnam.
Peticel vru să-i ia portretul şi atunci începu bătaia. Auzind zgomot, veniră îndată Ştietot, doctorul Pilulă şi alţi prichindei.
— De ce vă bateţi? i-au întrebat.
— Uitaţi-vă, strigă Peticel, judecaţi şi voi, care din noi are dreptate: spuneţi, cine e înfăţişat aici? Nu-i aşa că nu sunt eu acela?
— Bineînţeles că nu eşti tu, răspunseră prichindeii. Aici e desenată o sperietoare.
Habarnam zise:
— Nu pricepeţi ce e, pentru că nu scrie cine e. Iată, am să scriu îndată şi totul o să se lămurească. Şi luând un creion, scrise dedesubtul portretului cu litere de tipar: PETICEL. După aceea agăţă portretul pe perete şi spuse:
— Să stea atârnat aici. Să-l privească toată lumea, nu-i este interzis nimănui.
— Nu-i nimic, zise Peticel, după ce-o să te culci şi-ai să adormi, eu o să vin şi-o să-l rup.
— Iar eu noaptea asta n-am să mă culc şi n-am să dorm, ci am să stau de pază, răspunse Habarnam.
Peticel se supără si plecă acasă, iar Habarnam, într-adevăr, nu se culcă în seara aceea. După ce toţi ceilalţi adormiră, el luă vopselele şi începu să-l picteze pe fiecare. Pe Gogoaşă îl desenă atât de gras că nici nu încăpu în tablou. Lui Zăpăcilă îi picta nişte picioruşe subţiri, iar la spate îi adăugă, nu se ştie de ce, o coadă de câine. Pe vânătorul Glonţişor îl înfăţişă călare pe căţelul Strop. Doctorului Pilulă îi puse în loc de nas un termometru. Lui Ştietot îi desenă, fără motiv, nişte urechi de măgar. Într-un cuvânt, îi înfăţişă pe toţi cât mai caraghios şi mai năstruşnic. Către dimineaţă agăţă toate portretele astea pe pereţi şi scrise sub fiecare ce înfăţişa, aşa că ieşi o adevărată expoziţie. Cel dintâi se trezi doctorul Pilulă. Când văzu portretele de pe pereţi, începu să râdă. Ii plăcură aşa de tare încât îşi puse ochelarii pe nas şi începu să le cerceteze cu multă atenţie. Se apropia pe rând de fiecare desen şi râdea cu hohote.
— Bravo, Habarnam, se minuna doctorul Pilulă. Niciodată în viaţa mea n-am râs atâta! În cele din urmă se opri în dreptul portretului său şi întrebă cu severitate:
— Da' ăsta cine e? Nu cumva sunt eu? Nu, nu sunt eu. Ăsta-i un portret total neizbutit. Mai bine scoate-1 de-aici.
— De ce să-l scot? Lasă-1 să atârne acolo, răspunse Habarnam. Doctorul Pilulă se supără şi spuse:
— Se vede treaba, Habarnam, că eşti bolnav. S-a întâmplat ceva cu ochii tăi. Când ai văzut tu că aş avea un termometru în loc de nas? O să trebuiască să-ţi dau discară ulei de ricin. Tare nu-i plăcea lui Habarnam uleiul de ricin. Se sperie şi zise:
— Nu, nu! Acum văd şi eu că portretul e neizbutit!
El scoase de pe perete portretul lui Pilulă şi-l rupse. După Pilulă se trezi vânătorul Glonţişor. Şi Iui îi plăcură portretle. Cât pe ce să plesnească de râs, privindu-le. În să după ce-l văzu şi pe al său, buna lui dispoziţie se risipi îndată.
— Asta e un portret rău, spuse el. Nu seamănă cu mine. Scoate-l de-acolo, că altfel n-o să te mai iau niciodată la vânătoare. Habarnam fu nevoit să-l ia de pe perete şi pe vânătorul Glonţişor. Aşa s-a întâmplat şi cu toţi ceilalţi. Tuturor le plăceau portretele altora şi nu le plăceau ale lor. Ultimul se trezi Acuarelă, care, din obişnuinţă, dormea mai mult ca toţi ceilalţi. Când îşi văzu portretul pe perete se supără straşnic şi spuse că acela nu-i un portret ci o mâzgăleală fără valoare şi antiartistică.
După aceea rupse portretul de pe perete şi-i luă lui Habarnam vopselele şi pensula.
Singurul rămas pe perete era portretul lui Peticel. Habarnam îl desprinse de acolo şi se duse la prietenul său.
— Peticel, vrei să-ţi dăruiesc portretul tău? În schimb, împacă-te cu mine, îi propuse Habarnam. Peticel luă portretul, îl rupse în bucăţele şi zise:
— Bine, hai să ne împăcăm. Dar să ştii că dacă măcar o singură dată mă mai pictezi, n-am să mă mai împac cu tine pentru nimic în lume.
— Iar eu n-am să mai pictez niciodată, răspunse Habarnam. Că uite, pictezi, pictezi, şi nimeni nu-ţi spune măcar mulţumesc, nu ştiu decât să te certe. Nu mai vreau să fiu pictor.
uffff... cam nehotarat Habarnam :)) maine o sa aflati cum scrie el poezii...
Când Habarnam se apuca de vreo treaba, o făcea tot de-a-ndoaselea, aşa că totul îi ieşea anapoda. Ştia să citească numai silabisind şi putea să scrie doar cu litere de tipar. Mulţi spuneau că, desigur, în capul lui cam bătea vântul, dar asta nu poate fi adevărat, pentru că dacă ar fi fost aşa, cum se face că el dovedea, totuşi, o anumită înţelegere? Sigur, înţelegea greu, dar ghetele şi le punea în picioare şi nu pe cap — iar pentru asta îţi trebuie un dram de înţelegere. Habarnam nu era chiar atât de rău. Ar fi vrut cu tot dinadinsul să înveţe şi el ceva, dar nu-i plăcea munca. Voia sa capete învăţătura dintr-o dată, fără nici un efort, ori aşa ceva, bineînţeles că n-ar fi izbutit nici cel mai deştept dintre pitici. Prichindeilor şi prichinduţelor le plăcea foarte mult muzica, iar Guslă era un muzicant minunat. Avea fel de fel de instrumente şi cânta deseori la ele. Ceilalţi ascultau şi apoi nu mai conteneau cu laudele. Habarnam fierbea de invidie că Guslă era lăudat şi atunci începu să-l roage: —Invaţă-mă şi pe mine să cânt. Vreau şi eu să fiu muzicant. —Te învăţ, se învoi Guslă. La ce vrei să cânţi? —La ce-i mai uşor? —La balalaică. —Ei, atunci, haide, dă încoace balalaica, să încerc. Guslă i-a dat balalaica. Habarnam şi-a trecut degetele pe strune. Pe urmă a zis: —Nu, balalaica sună prea încet. —Dă-mi altceva, care să cânte mai tare. Guslă i-a dat vioara. Habarnam scârţâi puţin cu arcuşul pe coarde şi spuse: —Dar ceva şi mai tare nu ai? —Mai am trombonul, răspunse Guslă. —Ia, dă-l încoace, să încercăm. Guslă i-a dat trombonul cel mare, de alamă. Şi unde nu suflă o dată Habarnam în el, de guiţă trombonul ca un apucat. — Uite, ăsta-i un adevărat instrument! se bucură Habarnam. Ce tare cântă! — Ei, atunci învaţă să cânţi la trombon, dacă-ţi place, se învoi Guslă. — Păi, de ce să mai învăţ? Gata, acum ştiu să cânt, răspunse Habarnam. — Nu-i adevărat, încă nu ştii să cânţi. — Ba ştiu, ştiu! Uite, ascultă! ţipă Habarnam şi se apucă să sufle din răsputeri în trombon. — Bu-bu-bu-u! Tu-tu-tu-u! — Tu doar trombonezi, nu cânţi, i-a răspuns Guslă. — Cum nu cânt? se supără Habarnam. Ba cânt şi încă foarte bine! Tare! — Eh, vai de capul tău! Aici nu-i vorba de tărie. Trebuie sa fie frumos. — Păi, am cântat chiar foarte frumos. — Ba nu-i frumos deloc, spuse Guslă. După câte văd nu ai nici un talent pentru muzică. — Ba tu nu ai talent! se înfurie Habarnam. Spui asta doar din invidie. Vrei ca numai pe tine să te asculte şi să te laude toţi. — Nici vorbă de aşa ceva, spuse Guslă. Ia trombonul şi cântă cât pofteşti, dacă socoti că nu trebuie să înveţi. N-au decât să te laude şi pe tine. — Păi, chiar am să cânt, răspunse Habarnam. Şi începu să sufle în trombon, dar neştiind să cânte, trombonul urla şi horcăia, şi ţipa, şi grohăia. Guslă ascultă cât ascultă... În cele din urmă se plictisi. Îşi îmbrăcă haina de catifea, îşi prinse la gât funduliţa trandafirie pe care o purta în loc de cravată şi plecă în vizită. Seara, când toţi prichindeii se adunaseră acasă, Habarnam luă din trombonul şi se apucă să sufle în el: —Bu-bu-bu-u! Du-du-du-u! —Ce-i cu zgomotul ăsta? strigară cu toţii. —Asta nu-i zgomot, răspunse Habarnam. E cântecul meu. —Încetează imediat! strigă Ştie tot. Ne spargi urechile cu muzica ta! —Asta pentru că nu te-ai obişnuit încă cu muzica mea. După ce-o să te obişnuieşti n-o să-ţi mai sparg urechile. —Şi dacă nu vreau să mă obişnuiesc? Nu vreau! Dar Habarnam nu-1 mai asculta şi continuă să cânte: —Bu-bu-bu-bu! Hâr-r-r! Hr-r-r! Ţiu! Ţiu! —Termină odată! se năpustiră asupra lui toţi prichindeii. Cară-te de-aici cu trombonul ăsta nesuferit! —Păi, unde să mă car? —Du-te pe câmp şi cântă acolo. —Păi, în câmp n-are cine să mă asculte. —Ce, parcă tu ai nevoie să te asculte cineva neapărat? —Neapărat. —Atunci ieşi în stradă, acolo or să te asculte vecinii. Habarnam a ieşit în stradă şi s-a pornit să cânte lângă casa vecină, dar vecinii l-au rugat să nu mai facă gălăgie sub ferestrele lor. S-a dus la altă casă - dar şi de-acolo l-au alungat. S-a mutat la a treia casă - unde păţi la fel - însă el socoti că poate să le facă în ciudă şi să cânte, să nu se oprească. Vecinii s-au înfuriat, au năvălit afară şi l-au pus pe fugă. Cu chiu cu vai a izbutit să scape de ci, cu trombonul lui cu tot. De atunci Habarnam n-a mai cântat niciodată la trombon. — Nu-mi înţeleg muzica, spunea el. încă nu s-au ridicat până la muzica mea. Când or să se ridice or să mă roage singuri, dar va fi prea târziu. N-am să le mai cânt.
maine, daca sunteti cuminti, aflati cum a devenit Habarnam... pictor :)!
salutare,
pana vom incepe sa vorbim despre Degetel si prietenii sai, iti propun sa-l cunosti sau sa ti-l reamintesti pe Habarnam. Autorul acestei minunate povestiri este Nikolai Nosov, iar desenele - unde-i veti recunoaste pe prichindei - sunt realizate de A. Laptev.
Capitolul I
PRICHINDEII DIN ORASUL FLORILOR
Era odată un oraş de basm, locuit de prichindei. Li se spunea prichindei pentru că erau mici, mici de tot.
Oricare dintre ei nu era mai înalt decât un castravete, şi nici acela prea mare. Însă oraşul lor era tare frumos. Pe lângă fiecare casă creşteau sumedenie de flori: margarete, romaniţe, păpădii. Până şi străzile la ei aveau nume de flori: strada Campanulelor, aleea Romaniţelor, bulevardul Albăstrelelor. Iar oraşul se numea chiar Oraşul Florilor. Şi era aşezat pe malul unui pârâu. Prichindeii îi ziceau apei acesteia Pârâul Castraveţilor pentru că pe malul lui creşteau foarte mulţi castraveţi.
Pe celălalt mal al pârâului se întindea pădurea. Prichindeii îşi făceau bărcuţe din coajă de mesteacăn, treceau pârâul şi se afundau în pădure după fructe, după ciuperci sau după alune. Micuţi cum erau, le venea greu să culeagă poamele sălbatice, şi când era vorba de alune, trebuiau să se caţăre pe trunchiurile înalte, ducând cu ei un fierăstrău. Asta pentru că nici unul dintre prichindei n-ar fi putut rupe o alună numai cu mâinile goale — ele trebuiau desprinse cu ajutorul fierăstrăului. Şi ciupercile le retezau tot cu fierăstrăul. Tăiau de jos ciuperca, lângă rădăcină, după aceea o fierăstruiau în părţi mai mici, apoi o cărau acasă bucată cu bucată.
Prichindeii erau şi ei de două feluri: prichindei băieţei şi prichindei fetiţe adică prichinduţe. Prichindeii purtau întotdeauna fie pantaloni lungi, fie pantalonaşi scurţi cu brete le, iar prichinduţelor Ie plăcea să se îmbrace cu rochiţe din materiale pestriţe, viu colorate. Prichindeii nu se prea omorau cu pieptănatul, de aceea se tundeau cât mai scurt, în schimb prichinduţele aveau un păr lung până aproape de talie. Se străduiau să-şi facă tot felul de pieptănă turi dichisite, îşi împleteau părul în cozi lungi, prinzând în ele panglici şi fundiţe. Mulţi prichindei se mândreau că ei sunt prichindei şi nici nu voiau să audă de prichinduţe. Iar prichinduţele se mândreau că ele sunt prichinduţe şi se fereau să se împrietenească cu prichindeii. Dacă vreo prichinduţă întâlnea pe stradă un prichindel, de cum îl zărea, îndată tre cea pe cealaltă parte a străzii. Şi foarte bine făcea, pentru că printre pri chindei erau destui din aceia care nu puteau trece liniştiţi pe lângă o prichinduţă - negreşit îi spuneau o vorbă urâtă sau o îmbrânceau, ba şi mai rău, o trăgeau de cozi. Bineînţeles că nu toţi prichindeii erau aşa, însă asta nu le stătea scris pe frunte, şi de aceea prichinduţele socoteau că e mai cuminte să treacă din vreme pe partea cealaltă a străzii, să nu dea nas în nas cu ei. Din pricina asta mulţi prichindei le ziceau prichin duţelor băţoasele — poftim, ce nume le-au mai scornit! — iar multe prichinduţe le spuneau prichindeilor bătăuşi şi alte porecle jignitoare.
Unii dintre cititori vor spune, din capul locului, că toate astea sunt, de bună seamă, scorneli, că în realitate nu există asemenea prichindei. Dar, la drept vorbind, nimeni nu susţine că ei ar exista cu adevărat. Una este realitatea în viaţă şi cu totul alta într-un oraş de basm. În oraşul de basm poate exista orice.
Într-o căsuţă de pe strada Campanulelor locuiau laolaltă şaisprezece prichindei. Cel mai de seamă dintre ei era un prichindel numit Ştietot. Îl porecliseră Ştietot pentru că într-adevăr ştia foarte multe lucruri.
Şi ştia foarte multe pentru că citea fel de fel de cărţi. La el, pe masă, pe sub masă, pe pat, pe sub pat, numai cărţi şi iar cărţi. Nu găseai un locşor în odaia lui în care să nu dai de cărţi. Datorită cărţilor citite Ştietot devenise foarte înţelept. De aceea toţi îi dădeau ascultare şi-l iubeau nespus.
Ştietot purta întotdeauna haine negre, iar când se aşeza la masă, cu ochelarii pe nas şi începea să citească o carte, semăna leit cu un profesor.
În aceeaşi căsuţă mai locuia vestitul doctor Pilulă, cel care-i vindeca pe pitici de orice boală. El umbla îmbrăcat mereu în halat alb, şi pe cap cu o tichie tot albă, cu pompon. Mai locuiau aici renumitul me canic Şurubel cu ajutorul său - Piuliţă; locuia apoi Zahăr Zaharescu Limonada, care ajunsese celebru pentru că îi plăcea la disperare apa gazoasă cu sirop. Era un pitic foarte politicos. Pretindea să i te adresez cu numele întreg şi strâmba din nas când cineva îi spunea pur şi simplu: măi, Limonada. Mai locuia în casa asta vânătorul Glonţişor. El îl avea pe căţeluşul Strop şi mai avea o puşcă cu dopuri. Veneau apoi la rând pictorul Acuarelă, muzicantul Guslă şi alţi prichindei: Grăbilă, Dondănel, Tăcutul, Gogoaşă, Zăpăcilă, cei doi fraţi Posibil şi Probabil. Însă cel mai vestit dintre toţi era prichindelul zis Habarnam.
Îl porecliseră Habarnam pentru că nu ştia nimic.
Acest Habarnam purta o pălărie albastră-albastră, pantaloni galben-canar şi o bluziţă portocalie cu cravată verde. Îi plăceau lui culorile tari. Astfel, gătit ca un papagal, Habarnam hoinărea zile-n şir prin oraş şi născocea fel de fel de aiureli pe care le povestea tuturor. În afară de asta le jignea cu orice prilej pe prichinduţe. De aceea, cum îi zăreau de departe bluziţa portocalie, prichinduţele făceau calea-ntoarsă şi se ascundeau în casele lor. Habarnam avea un prieten, pe numitul Peticel de pe strada Margaretelor. Cu Peticel, Habarnam putea pălăvrăgi ore întregi. Se certau de douăzeci de ori pe zi şi tot de douăzeci de ori pe zi se împăcau.
Habarnam devenise cunoscut mai ales datorită următoarei întâmplări:
Tot hoinărind prin oraş, se trezi în câmp. În jur — ţipenie de om. Tocmai atunci trecu pe acolo în zbor un cărăbuş. Fără să-l bage de seamă, cărăbuşul îl lovi pe Habarnam drept în ceafa. Habarnam se duse de-a dura la pământ. Cărăbuşul îşi văzu de drum şi se pierdu în depărtare. Habarnam sări în picioare şi începu să iscodească în toate părţile, doar-doar îl va descoperi pe cel care-1 trântise. Dar nu văzu pe nimeni.
„Oare cine m-a lovit? se întreba Habarnam. Poate a căzut ceva din cer?”
Îşi dădu capul pe spate şi privi în sus, dar nici acolo nu zări nimic. Doar soarele strălucea luminos deasupra capului său.
„Înseamnă că a dat peste mine ceva de la soare, hotărî Habarnam. Desigur, s-a desprins o bucată din soare şi m-a lovit în cap.”
Porni grăbit spre casă, dar pe drum întâlni un cunoscut de-al său, căruia-i spuneau Lentilă.
Acest Lentilă era un astronom renumit. Din nişte cioburi de sticlă îşi făcea o lentilă. Dacă te uitai prin lentila asta la lucrurile din jur, ţi se păreau mult mai mari. Din câteva lentile a meşterit o lunetă mare, prin care puteai privi luna şi stelele. Aşa a devenit el astronom.
— Ascultă, Lentilă, i-a zis Habarnam. Auzi ce mi s-a întâmplat: s-a desprins o bucată de soare şi m-a lovit în cap.
— Nu mai spune, Habarnam! izbucni în rîs Lentilă. Dacă s-ar fi desprins o bucată din soare, te-ar fi strivit de rămâneai acolo lat. Că doar soarele e foarte mare. E mai mare decât întregul nostru Pământ.
— Nu-i adevărat, răspunse Habarnam. Eu cred că soarele nu-i mai mare decât o farfurie.
— Ni se pare doar că e aşa, pentru că soarele e foarte departe de noi. Soarele e un uriaş glob incandescent. Am văzut asta prin luneta mea. Dacă s-ar desprinde din soare fie şi numai o mică părticică — ar distruge în întregime oraşul nostru.
— I-auzi! se miră Habarnam. Nu ştiam că soarele-i atât de mare. Mă duc să le spun şi la ai noştri, s-ar putea ca ei să nu fi aflat încă nimic despre asta. În să tu mai uită-te o dată la soare, tot prin luneta aia a ta, nu cumva să fie ştirbit într-o parte!
Habarnam porni spre casă povestindu-le la toţi cei pe care-i întâlnea:
— Fraţilor, ştiţi cum e soarele? E mai mare decât tot Pământul nostru. Da, aşa e soarele. Şi să ştiţi, fraţilor, că din soare s-a desprins o bucată care zboară drept către noi.
În curând o să cadă şi o să ne strivească pe toţi. Mare nenorocire ne aşteaptă. N-aveţi decât să vă duceţi să-l întrebaţi pe Lentilă.
Râdeau cu toţii, deoarece îl cunoşteau pe palavragiul de Habarnam. Iar Habarnam porni în goană spre casă şi se puse pe răcnit:
— Fraţilor, Salvaţi-vă! Se prăbuşeşte bucata!
— Care bucată? îl întrebau.
— Bucata, fraţilor! S-a rupt o bucată din soare. Şi când o să detune acuşica, s-a zis cu noi. Ştiţi cum e soarele? E mai mare decât tot Pământul nostru.
— Da' ştiu că le născoceşti!
— Nu născocesc nimic. Aşa mi-a spus Lentilă. A văzut ci prin luneta lui.
Au ieşit cu toţii în curte şi au început să se uite la soare. S-au uitat, s-au tot uitat, până ce au început să le lăcrimeze ochii. Şi cum nu mai vedeau bine, începu să li se pară ca, într-adevăr, soarele e ştirbit. Iar Habarnam răcnea înainte:
— Salvaţi-vă care cum poate! E prăpăd!
Se repeziră cu toţii să-şi adune lucrurile. Acuarelă îşi înşfăcă vopselele şi pensula, Guslă - instrumentele muzicale: vioara, balalaica şi trombonul de alamă.
Doctorul Pilulă se frământa căutând prin toată casa mica farmacie portativă, care se rătăcise pe undeva. Gogoaşă îşi înhăţă galoşii şi umbrela şi ieşi în goana mare, dar abia trecuse de poartă când se auzi deodată glasul lui Ştietot:
— Liniştiţi-vă, fraţilor! Nu e nici o primejdie. Parcă voi nu ştiţi că Habarnam e un palavragiu? A născocit toate astea.
— Am născocit? răcni Habarnam. N-aveţi decât să vă duceţi să-l întrebaţi pe Lentilă.
Porniră în goană către Lentilă şi acolo se lămuri că totul nu era decât o scorneală a lui Habarnam. Ei, şi ce veselie a fost! Râdeau cu toţii de Habarnam şi ziceau:
— Ne mirăm doar de noi, cum de te-am crezut!
— Iar eu, pe cât îmi dau seama, nu mă mir deloc! răspunse Habarnam. Pentru că eu am crezut cu adevărat.
Iată ce caraghios era acest Habarnam.
Daca sunteti cuminti, maine aflati cum a devenit Habarnam muzicant :)
CE URMARIM? O campanie de educare și informare la nivel național, care să se adreseze copiilor cu vârste cuprinse între 6 şi 9 ani, din toată țara.
DE CE? Simplu... Pentru că vrem să facem ceva bun pentru cei mici. Vrem să putem schimba modul de viață al copiilor noștri sau... ai voștri.
IN CE CONSTA PROIECTUL? O revista pentru copii - Aventurile lui Degetel - care sa ajunga in toate scolile, respectiv clasele I-IV, din Romania si nu numai
Un dvd (supliment pentru revista) - care sa contina retete si sfaturi pentru cei mici
O emisiune tv - Aventurile lui Degetel - difuzata zilnic, in care se prezinta in 3-4 minute o reteta sau o situatie din viata celor mici
O revista digitala online - pentru cei care nu au acces sau abonament la revista Aventurile lui Degetel, de unde se va putea descarca contra cost si dvd-ul supliment
Concursuri, evenimente si campanii dezvoltate de si pentru cei mici
CINE SUNTEM? Un grup de inimosi dornici sa realizeze un proiect sanatos si... ingenios!
dar, vin deja cu o rugaminte catre organizatorii concursului... se poate ca noi, in cazul in care vom castiga, sa avem un premiu de 201 ron?!?! adica, fix perechea de racushori Freddy si... Luca?! :))